Prezentare

Blogul Bibliotecii Comunale Bratca

joi, 13 februarie 2020

Taj Mahal – Mausoleul dragostei, simbol al iubirii eterne




“Dragostea unui împărat, încrustată în piatră”

   Mausoleul Taj Mahal se află în Agra, India, şi este considerat una dintre minunile lumii moderne şi o bijuterie a artei musulmane. Arhitectura sa combină elemente din arta hindusă, indiană şi persană, iar pentru construcţia sa au fost aduse materiale din locuri îndepărtate precum China sau Peninsula Arabă, transportate cu ajutorul a circa 1.000 de elefanţi. Taj Mahalul a fost ridicat în 22 de ani, începând din 1632, prin munca a circa 20.000 de muncitori şi artişti, sculptori, ingineri, din toate colţurile lumii.
   Monumentul este, de asemenea, considerat ca fiind cea mai importantă construcţie de artă mogulă din India. Poetul englez Edwin Arnold îl descria ca fiind “nu un monument de arhitectură, ci dragostea unui împărat încrustată în piatră”, iar poetul Rabindranath Tagore scria că este „o lacrimă pe obrazul timpului”. Împăratul Shah Jahan a ordonat construcţia Taj Mahalului după pierderea iubitei sale soţii, Mumtaz Mahal, care a murit în ziua de 17 iunie 1631.
   Ansamblul, amplasat pe o terasă de marmură albă, include un dom uriaş, străjuit de patru minarete. În interior se „ascunde” o grădină deosebit de frumoasă cu fântâni arteziene, iar aleea principală, care porneşte de la intrarea impozantă, este străjuită de arbori ornamentali.
    


Un prinţ cu un destin măreţ

   Prinţul Khurram, cel care avea să devină cel de-al cincilea împărat Mogul al Indiei, cu numele Shah Jahan, s-a născut în 1592, pe data de 5 ianuarie. El era al treilea fiu al lui Jehangir, al patrulea împărat Mogul al Indiei, şi nepotul lui Akbar cel Mare, împăratul de la acea vreme. Un prezicător îi spusese reginei Ruqaiya, soţia lui Akbar, că acel copil încă nenăscut avea rezervat un destin măreţ. Regina nu avea copii – iar când prinţul Khurram avea doar 6 zile, Akbar a ordonat să fie luat de lângă mama sa şi adus la palatul imperial, unde avea să fie crescut de Ruqaiya. Aceasta l-a iubit „de o mie de ori mai mult decât dacă ar fi fost propriul ei fiu”, după cum nota Jehangir, tatăl băiatului.
  Prinţul a crescut, deci, la palatul imperial, unde a avut o relaţie foarte strânsă cu Akbar şi Ruqaiya şi unde a primit o educaţie aleasă, demnă de un prinţ Mogul. La vârsta de 13 ani s-a întors în familia biologică, după moartea lui Akbar – iar tatăl său a devenit împărat. Fiind al treilea fiu, nu avea ambiţii de succesiune la tron, astfel că a dus o viaţă liniştită, bucurându-se, totuşi, de privilegiile unui prinţ. Până la urmă, a fost ales ca succesor al tatălui său datorită înţelepciunii sale, fiind iubit de supuşi.


Dragoste la prima vedere

Se spune că prima întâlnire dintre prinţul Khurram şi Arjumand Banu Begum, o fată dintr-o familie de nobili, s-a petrecut în 1607, când prinţul se plimba printre tarabele bazarului Meena din Agra, vechea capitală a Imperiului Mogul. Prinţul avea doar 15 ani, iar Arjumand, 14. El s-a îndrăgostit imediat de frumoasa cu păr lung şi strălucitor şi cu ochi negri, cu gene lungi. Prinţul Khurram a alergat într-un suflet înapoi la palat, la tatăl său, spunându-i că doreşte să o ia de soţie pe acea fată. Împăratul a fost de acord cu logodna, pentru că Arjumand era dintr-o familie bună, de nobili persani, chiar înrudiţi cu familia regală. Însă abia peste 5 ani s-au putut căsători oficial – unele surse spun că au fost nevoiţi să aştepte până când astrologii curţii regale au considerat că este data potrivită, care le va asigura o căsnicie fericită.
Deşi Khurram avea deja alte două soţii, iar Arjumand era a treia, ea a primit numele de Mumtaz Mahal, „Aleasa palatului”. Soţul ei o considera cea mai frumoasă şi mai inteligentă dintre femeile vremii, a cinstit-o şi a iubit-o mai mult decât pe toate celelalte împărătese. El şi-a făcut datoria faţă de celelalte două soţii, dăruindu-le fiecăreia câte un copil, însă a trăit alături de Arjumand. Iar ea i-a fost, la rândul ei, devotată, până la moarte, atât înainte, cât şi după ce prinţul a devenit împărat, cu numele de Shah Jahan, în 1628.



Un mausoleu pentru regină

   Mumtaz Mahal şi-a câştigat admiraţia tuturor, pentru că era blândă, frumoasă şi inteligentă. Prinţul îi preţuia sfaturile şi avea încredere nemărginită în ea, luând-o cu el peste tot, chiar şi în campaniile militare. Ea nu avea ambiţii politice şi adesea intervenea pe lângă soţul ei, în favoarea celor săraci şi oropsiţi. Au fost căsătoriţi şi nedespărţiţi timp de 19 ani, iar ea i-a născut 14 copii, dintre care şapte au murit la naştere sau la vârste mici. Împărăteasa însăşi a murit la naşterea celui de-al paisprezecelea copil, lăsându-l pe soţul ei neconsolat.

   După ce istoricii şi scriitorii din acea vreme le dedicaseră pagini întregi, descriind povestea lor de dragoste, au notat şi acest eveniment nefericit. Astfel ştim acum că Shah Jahan a ţinut doliu timp de un an, în care a trăit izolat. Când a ieşit, în sfârşit, în lume, părul îi albise complet, era adus de spate şi cu faţa îmbătrânită, căzută. Doar fiica lui cea mare a reuşit să îl readucă pe linia de plutire – şi proiectul pe care îl începuse, în onoarea soţiei sale preaiubite. Îi promisese că va ridica, în cinstea ei, cel mai măreţ monument din câte există şi s-a ţinut de cuvânt, chiar dacă avea să dureze 22 de ani până când a fost gata construcţia ce avea să rămână în istorie, cu numele Taj Mahal, care înseamnă, în persană, „Coroana palatului”. În acest sens, el a consultat numeroşi desenatori, artişti şi arhitecţi de renume, iar în final a ales proiectul realizat de Ustad-Isa Han Effendi.


   Monument perfect simetric

     Construcția Taj Mahal-ului a demarat în anul 1632, sub indrumarea si planurile arhitectului iranian Ustad Ahmad Lahori  și a durat 22 de ani. Se spune că 20 de mii de oameni ar fi fost trimiși să muncească aici. Materialele erau aduse din întreaga Indie și din alte zone ale Asiei cu ajutorul unei "flote" ce numără 1000 de elefanți. Proiectat de arhitectul iranian Ustad Isa, Taj Mahal-ul a devenit "simbolul dragostei eterne". Clădirea "răsare" din peisajul roscat, așezată fiind pe o terasă de marmură albă care pune în evidență uriașul dom și cele patru minarete. Ansamblul închide în interior o grădină deosebit de frumoasă cu fântâni arteziene iar aleea principală, care pornește de la intrarea impozantă, este străjuită de arbori ornamentali.
   Complexul mai cuprinde în afară de palatul propriu zis și o moschee. Aparent s-ar putea spune că sunt de fapt două moschei, însă una dintre clădiri este construită doar pentru simetrie, întregul complex fiind construit simetric. Înăuntrul domului se află sicriul împărătesei încrustat cu pietre prețioase. Atât de strălucitoare sunt interioarele incât au fost descrise ca fiind "proiectate de uriași și finisate de bijutieri". Singurul obiect asimetric din interiorul domului este sicriul împăratului care a fost construit alături de cel a reginei, 35 de ani mai târziu. Aceeași marmură este întâlnita și in camera mortuară, care prezintă sculpturi cu modele florale. Cu toate că este un mormânt, este adevărat - deosebit, plutește între cer și pământ cu formele lui simetrice perfecte și cu grădinile din jur reflectându-se în oglinda lacului împrejmuitor. În fața acestor minuni, turiștii rămân realmente gură cască.
   Monument al dragostei trainice, Taj Mahal-ul are multe locuri ce se ascund ochilor vizitatorilor grăbiți. Baza rectangulară a clădirii este ea însăși un simbol. Poarta principală se aseamănă unui văl, pe care femeile Indiei îl poartă în noaptea nunții. Binecunoscutele imagini ale Taj-ului nu corespund întru totul legendei, poeziei și romantismului despre care Rabindranath Tagore obișnuia să spună că este "o lacrimă pe obrazul timpului". Culorile ansamblului se schimbă de la oră la oră și de la anotimp la anotimp așa incât Taj Mahal-ul și mormântul pe care îl găzduiește nu sunt niciodată la fel.
   Ca o bijuterie strălucește Taj-ul în lumina lunii, captată de nenumăratele pietre prețioase încrustate în marmură. La răsărit întreg ansamblul pare roz, iar seara alb-galbui. Schimbarea culorilor se spune că este simbolul stării de spirit a femeilor. In vremurile de demult, existau aici uși de argint, iar în interior era amplasat un grilaj de aur masiv și o textura de perle direct pe lespedea funerară. Acestea au fost furate.
   Clădirea este situată într-un decor natural și comunică cu exteriorul printr-o poartă înaltă și masivă, care este simbolul clar al intrării în paradis. Aceasta era fabricată din argint masiv și nituită cu cuie de argint, însa, din cauză că era foarte grea, s-a scufundat. A fost înlocuită cu una din alama, mult mai ușoară.
   Marii moguli au scris istorie în India până la 1857, anul înlăturării lor de la tron de către englezi. Iar în această dinastie care a condus India aproape 350 ani, Akbar cel Mare şi Shahjahan sunt numele cele mai ilustre. O dată cu domnia lui Aurankzeb (1658-1707), politica lui lipsită de înţelepciune, intoleranţă şi zelul musulman, atipice într-o ţară recunoscută pentru toleranţa ei religioasă, a atras o lungă perioadă de declin ce s-a încheiat printr-o relativ uşoară ocupaţie britanică. De unde se vede că intoleranţa generează sistematic fanatism şi conduce la prăbuşire, în toate timpurile şi în toate locurile.
    În epoca sa de glorie, imperiul mogulilor a înţeles că nu poţi conduce o ţară atât de veche, de diversă, de generoasă, şi de încărcată de istorie, dăruită de zei cu bogăţii uriaşe, dar mai ales cu oameni pricepuţi şi genii artistice ori inginereşti, asmuţind pe unii împotriva altora, dărâmând temple şi detronând zei străvechi, doar pentru că zelul tău iraţional îţi cere să-l impui cu forţa armelor pe Allah.
   Dar înainte ca aceste tragedii să se întâmple şi crepusculul să pună stăpânire, regi precum Shahjahan au scris poveşti demne de” O mie şi una de nopţi” , precum basmul în marmură numit Taj Mahal. Probabil niciodată în istorie un rege nu a înălţat un monument atât de magnific, precum a făcut regele în memoria iubitei sale soţii cu sânge persan, Mumtaz Mahal. Istoria spune că înainte de a muri la doar 38 de ani, cea care îi dăruise împăratului 14 copii i-a cerut să înalţe un monument nemaivăzut, care să vorbească despre iubirea lor inseparabilă.
   Au urmat doi ani de doliu în care sănătatea împăratului s-a ruinat. În fiecare vineri, acompaniat de curteni, desculţ şi îmbrăcat în straie albe, împăratul a citit Fatima la mormântul iubitei soţii. Aşa se va fi înfiripat cel mai frumos vis în marmură înălţat vreodată de un pământean. A anunţat un concurs la care a chemat marii arhitecţi ai lumii. Împăratul a avut înţelepciunea, rafinamentul şi intuiţia de a se înfrăţi cu eternitatea, selectând proiectul turcului Ustad Isa Afandi. Construcţia a început în anul 1630 şi s-a încheiat în anul 1648. În tot acest interval, peste 20 de mii de artişti, ingineri şi muncitori au lucrat pentru a ridica probabil cel mai înălţător monument construit vreodată de om. A adus marmură albă din cea mai pură din ţinutul Rajastanului, piatră roşie de la Fatehpur Sikri, marmură neagră şi galbenă de la Charkoh, pietre preţioase, aur şi argint de la regi din toate colţurile lumii.
   Pe lângă mausoleu, într-un parc uriaş s-au înălţat alte construcţii magnifice, precum moscheea, cele patru porţi monumentale, grădini, fântâni şi canale. Dar piesa centrală este mausoleul înconjurat de cele patru minarete. Stilistic, Taj Mahal este o perfectă fuziune între arhitectura indiană şi cea persană sau, cum le place istoricilor indieni să spună, designul exterior este persan, în vreme ce interiorul ori sufletul său este indian. Altminteri, marii moguli nu şi-au propus să evite influenţa civilizaţiei indiene. Mausoleul se încadrează stilistic tipologiei arhitectonice indiene, cunoscută sub numele de Panch-Prasada.
    În istoria artei europene operăm cu un concept stilistic - cel de clasicism - care trimite atât la o epocă bine definită din secolul XVII-XVIII, cât şi, prin extensie, la o manieră raţională ce incumbă armonie, echilibru şi eleganţă sobră, opusă spiritului manierist sau celui baroc, ce se disting prin exces decorativ şi exuberanţă. Arta persană ori cea indiană nu operează însă cu acest concept, pentru simplul motiv că nu a cunoscut o dinamică asemănătoare celei europene şi nu a fost inspirată de demonul schimbării.
    Putem spune că spiritul artei islamice şi, prin extensie, al celei de inspiraţie islamică s-au născut clasic, prin faptul că au aşezat monumentalitatea în ecuaţie cu simplitatea, cu echilibrul proporţiilor şi rafinamentul decorativ. Iar la confluenţa dintre spiritul islamic şi cel indian s-a născut Taj Mahalul.     Puritatea geometrică a liniilor, echilibrul desăvârşit al proporţiilor, decoraţia savantă în motive geometrice şi florale, în tehnica basoreliefului şi a intarsiei cu marmură multicoloră, desenul graţios al literelor arabe reproducând texte coranice, definesc un monument de o coerenţă, eleganţă şi rafinament de extracţie clasică, ce-ţi taie respiraţia.
  La Taj Mahal că perfecţiunea poate fi atinsă. Poate pentru aceea că la originea acestui vis în marmură se află o poveste etern umană de iubire. Marii poeţi au spus-o în cuvinte divine, care au trecut veacurile. La Taj Mahal, poemul de dragoste e scris în marmură. Iar ambele vor dăinui atâta vreme cât oamenii vor mai avea ce să-şi spună.
   Potrivit legendei, Shah Jahan a intenționat să construiască pentru el însuși un monument similar, dar că acesta ar fi urmat să fie construit din marmură neagră pe malul celălalt al râului Yamuna.
   Soarta, însă, i-a fost potrivnică: fiul său, Aurangzeb, s-a autoproclamat rege în anul 1658 și l-a menținut în captivitate în fortul de la Agra timp de nouă ani, sub formă de arest la domiciliu.
   Tragedia survine aici: din interiorul fortului, fostul împarat mogul avea în departare privelistea și, totdată, perspectiva Taj Mahal-ului.



    Detalii şi decoraţiuni uimitoare

      Mausoleul este construit pe o platformă cu câte un minaret în fiecare colţ. Fiecare minaret este puţin înclinat spre exterior, astfel încât, în caz de cutremur, să nu se prăbuşească peste construcţia centrală.
    Armonia, simetria şi eleganţa monumentului se poate remarca din depărtare, însă Taj Mahalul impresionează şi de aproape, datorită detaliilor. Pereţii sunt împodobiţi cu inscripţii din Coran, frumos caligrafiate cu negru. Cei care au studiat tematica acestor inscripţii spun că locaţia şi forma monumentului sunt o reprezentare a tronului lui Allah care domneşte peste Grădina Paradisului în Ziua Judecăţii.
   Decoraţiunile superbe au fost realizate în piatra dură, pietre preţioase şi semipreţioase fiind integrate în marmură sub formă de modele florale repetitive. Fiecare colţisor e minuţios decorat, ca o operă de artă unică.
   La construcţia monumentului a fost folosită marmură, gresie, aur, argint, pietre preţioase şi semipreţioase (opal, granat, coral, chihlimbar, turcoaze, alabastru, jad, safire, diamante, perle, topaze, ametiste), precum şi alte nestemate aduse din Afganistan, Persia şi Asia Centrală.
   Din păcate, multe dintre acestea decoraţiuni au fost distruse în timpul invaziilor străine. În prezent, pietrele strălucitoare care erau descrise lipsesc cu desăvârşire şi puţine sunt colţurile rămase perfect intacte.
  Taj Mahal, monumentul închinat dragostei, a fost considerat mereu cea de-a opta minune a lumii, a impresionat generaţii întregi de vizitatori, iar în 2007 a fost votat drept una dintre cele 7 noi minuni ale lumii.





https://transilvaniareporter.ro/cultura/taj-mahal-un-monument-inchinat-iubirii-eterne/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.