Sânziene – Drăgaica, 24 iunie – Obiceiuri, tradiții și superstiții

    Sânziene (Drăgaica), pe 24 iunie – Obiceiuri, tradiții și superstiții. În fiecare an, creştinii ortodocşi serbează pe 24 iunie naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, dar și Sânzienele. În calendarul popular și în Ardeal sărbătoarea este denumită Sânziene, iar în Muntenia şi Oltenia - se sărbătorește Drăgaica.

CUPRINS:

1.Sânziene – Drăgaica – tradiţii şi obiceiuri

 2.Sânziene – Drăgaica – Vorbe din tradiția populară

3.Sânziene – Drăgaica. Ce este bine să faci de Sânziene. De Sânziene, fetele nemăritate își visează ursitul

4. Sărbătoarea Sânzienelor sau Amuțitul Cucului

5. Sânziene – Drăgaica. Ce nu ai voie să faci de sărbătoarea Sânzienelor

6. Sânziene – Drăgaica. Tradiții și superstiții de sărbătoarea Sânzienelor

 De Sânziene, fetele își pun flori de sânziene în păr. La miezul nopții de Sânziene, în credința populară se deschid Cerurile Sărbătoarea de Sânziene – Ce înseamnă deschiderea Cerurilor, în religia ortodoxă.

 Sânziene – Drăgaica – tradiţii şi obiceiuri

    Noaptea de Sânziene, cea care precede această zi (sâmbătă spre duminică) este considerată magică – minunile sunt posibile, forțele benefice, dar și cele negative ajung la apogeu. În Moldova, creștinii ortodocși se roagă la moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Ei speră că vor scăpa astfel de necazuri și de boli.

    Biserica Ortodoxă serbează, de obicei, ziua morții sfinților, ca ziua lor de naștere. Numai Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul fac excepție de la această regulă; ei au privilegiul de a li se sărbători atât zămislirea (23 septembrie, 9 decembrie) și nașterea (8 septembrie, 24 iunie), cât și alte evenimente din viața lor (ca Bunavestire, Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul).

   Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul are un temei biblic, pentru că evenimentul amintit este consemnat de Sfântul Evanghelist Luca cu amănunte în Evanghelia Sa. Nașterea aceasta a avut loc cu șase luni înainte de cea a Domnului lisus Hristos. Sărbătoarea apare atestată documentar în secolele IV-V, când se fixează definitiv și data Crăciunului. Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, la 24 iunie, se pare că a fost instituită după unii cercetători, spre a înlocui sărbătorile păgâne, cu caracter agricol sau naturist, din epoca solstițiului de vară (22-23 iunie).

Sânziene – Drăgaica – Vorbe din tradiția populară

    Deși sunt asociate sărbătorii creștine a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și a Aducerii Moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Sanzienele își au originea într-un străvechi cult solar, scrie crestinortodox.ro. Denumirea este preluată probabil, de la Sancta Diana, zeița silvestră. Sânzienele erau considerate, încă din vremea lui Cantemir, că reprezentări fitomorfe (Florile de Sânziene) și divinități antropomorfe. În credința populară, Sanzienele erau considerate a fi femei frumoase, adevărate preotese ale soarelui, divinități nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om. Nu este exclus ca în vremuri îndepărtate populația din munți să se fi întâlnit la momentele solstițiale (Sanzienele) sau echinocțiale pentru a săvârși ritualuri închinate Soarelui. Megaliții din Munții Călimani pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi mărturii în acest sens.

   Conform tradiției, Sanzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulțesc animalele și păsările, umplu de leac și miros florile și tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor. Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentări fantastice aducătoare de rele, Sanzienele sunt zâne bune. Dar ele pot deveni și forțe dăunătoare, lovindu-i pe cei păcătoși cu „lanțul Sânzienelor”, pot stârni din senin și vijelii, pot aduce grindina, lăsând câmpul fără de rod și florile fără de leac.

Sânziene – Drăgaica. Ce este bine să faci de Sânziene

    În ajunul sau în ziua de Sânziene se întâlnesc practici și obiceiuri de divinație, de aflare a ursitei și a norocului în gospodărie. În dimineață de Sânziene înainte de răsăritul soarelui oamenii strâng buchete de Sânziene pe care le împleteau în coronițe și le aruncau pe acoperișul caselor. Se consideră că omul va trăi mult în cazul în care coronița rămânea pe casă sau, dimpotrivă, că va muri repede, atunci când coronița alunecă spre marginea acoperișului sau cădea de pe acoperiș.

De Sânziene, fetele nemăritate își visează ursitul

   Fetele strâng flori de Sânziene pentru a le pune sub pernă, în noaptea premergătoare sarbatoarii, în credința că își vor visa ursitul. În unele zone fetele își fac coronițe din Sânziene pe care le lasă peste noapte în grădini sau în locuri curate. Dacă dimineața găseau coronițele pline de rouă, era semn sigur de măritiș în vara care începea.

    Gospodarii încearcă să afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sânziene. În seara din ajunul sărbătorii agață cununi de Sânziene la colțul casei orientat către răsărit și dacă, a doua zi, în coronițe este prins păr de la anumite animale sau puf/ pene de la păsări consideră ca anul va fi bun mai ales pentru acestea. Florile culese în ziua de Sânziene prinse în coronițe sau legate în formă de cruce sunt duse la biserică pentru a fi sfințite și sunt păstrate, apoi, pentru diverse practici magice.   

  Sărbătoarea Sânzienelor care marchează mijlocul verii, e considerată și momentul optim pentru culegerea plantelor de leac. Tot acum se fac previziuni meteorologice în funcție de momentul în care răsare Constelația Găinușei, se determină perioada prielnică pentru semănatul grâului de toamnă.

Sărbătoarea Sânzienelor sau Amuțitul Cucului

    Sărbătoarea Sânzienelor mai este cunoscută în popor și sub denumirea de Amuțitul Cucului. Se crede că dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

   Pentru a fi sănătoși și avea spor în muncă, în acest moment de început al secerișului, oamenii se încing peste șale cu tulpini de cicoare. Pentru a fi plăcute feciorilor, fetele se spală pe cap, în această zi cu fiertură de iarbă mare. Pentru a scăpa de boli, fetele și nevestele se scaldă în ape curgătoare, iar pentru a se umple de fertilitate, femeile trebuie să se tăvălească dezbrăcate în rouă, dimineața, înainte de răsăritul Soarelui. Pentru alungarea spiritelor malefice, de sărbătoarea Sânzienelor se aprind focuri în care se aruncau substanțe puternic mirositoare, se buciumă și se strigă jurul focurilor. Pentru pomenirea morților se fac pomeni îmbelșugate se pun flori mirositoare pe morminte. De Sânziene au loc bâlciuri. Acestea erau în trecut un bun prilej pentru întâlnirea tinerilor vederea căsătoriei. Printre cele renumite târguri se cele de la Buzău, Focșani, Câmpulung , juețul Vrancea, Ipatesti, Pitești, Cărbunești, județul Olt, Giurgeni, județul Ialomița, Broșteni, județul Mehedinți).

Sânziene – Drăgaica. Ce nu ai voie să faci de sărbătoarea Sânzienelor

    Dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, Sânzienele se supără, devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii. Sânzienele se răzbună pe femeile care nu țin sărbătoarea de pe 24 iunie, „pocindu-le gură”. Nici bărbații nu scapă ușor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată, sau au făcut alt rău, îi așteptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene știindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.

   Sânziene – Drăgaica. Ceremonialul cuprinde apoi întreg satul. Gospodarii primesc câte un spic de grâu, pe care îl așază pe grindă, în șură. Ei speră ca până la acea înălțime se li se adune grânele. Bătrânii vorbesc că în noaptea de Sânziene, ielele se adună și dansează în pădure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau damblageste. De asemenea, cine nu respectă Drăgaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură în acea zi poate muri fulgerat. Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul are un temei biblic, pentru că evenimentul amintit este consemnat de Sfântul Evanghelist Luca cu amănunte în Evanghelia Să. Nașterea aceasta a avut loc cu șase luni înainte de cea a Domnului lisus Hristos. Sărbătoarea apare atestată documentar în secolele IV-V, când se fixează definitiv și data Crăciunului. Sânziene – Drăgaica. Tradiții și superstiții de sărbătoarea Sânzienelor În ajunul sau în ziua de Sânziene se întâlnesc practici și obiceiuri de divinație, de aflare a ursitei și a norocului în gospodărie. Dacă se întâmplă să vezi o furnică roșie în ziua de Sânziene înseamnă că vei avea parte de mult noroc.  

   Iar dacă vei găsi o furnica în portofel, nu-i face rau, căci îți va aduce mulți bani. În dimineață de Sânziene înainte de răsăritul soarelui oamenii strâng buchete de Sânziene pe care le împleteau în coronițe și le aruncau pe acoperișul caselor. Se consideră că omul va trăi mult în cazul în care coronița rămânea pe casă sau, dimpotrivă că va muri repede, atunci când coronița alunecă spre marginea acoperișului sau cădea de pe acoperiș. Fetele strâng flori de Sânziene pentru a le pune sub pernă, în noaptea premergătoare sarbatoarii, în credința că își vor visa ursitul. În unele zone fetele își fac coronițe din Sânziene pe care le lasă peste noapte în grădini sau în locuri curate. Dacă dimineața găseau coronițele pline de rouă, era semn sigur de măritiș în vara care începea. Florile culese în ziua de Sânziene prinse în coronițe sau legate în formă de cruce sunt duse la biserică pentru a fi sfințite și sunt păstrate, apoi, pentru diverse practici magice.

   Pentru a fi sănătoși și avea spor în muncă, în acest moment de început al secerișului, oamenii se încing peste șale cu tulpini de cicoare. Pentru a fi plăcute feciorilor, fetele se spală pe cap, în această zi cu fiertură de iarbă mare. Pentru a scăpa de boli, fetele și nevestele se scaldă în ape curgătoare, iar pentru a se umple de fertilitate, femeile trebuie să se tăvălească dezbrăcate în rouă, dimineața, înainte de răsăritul Soarelui. Pentru alungarea spiritelor malefice se aprind focuri în care se aruncau substanțe puternic mirositoare, se buciumă și se strigă jurul focurilor.

Pentru pomenirea morților se fac pomeni îmbelșugate se pun flori mirositoare pe morminte. În ziua sărbătorii creștinești a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 iunie, după datină, se cinstesc Sânzienele, prin obiceiuri păstrate cu sfințenie. Credințele populare și, mai cu seamă, superstițiile fac să pălească, de cele mai multe ori, sărbătorile religioase. Și asta pentru că, încă din vremuri precreștine, oamenii s-au obișnuit să respecte anumite momente din an, considerându-le aducătoare de bine sau de pagube. Așa se face că, în apropierea solstițiului de vară, se sărbătorește încă un obicei străvechi păgân. Este vorba despre ziua – și în special noaptea – Sânzienelor, cunoscute în popor și ca Drăgaice.

    De Sânziene, fetele își pun flori de sânziene în păr Despre acestea se spune că ar fi niște fecioare foarte frumoase, care apar noaptea pe câmpuri, cântând și dansând, simboluri ale fertilității. Dacă sunt respectate cum se cuvine, ajută lanurile să dea rod bogat, femeile să nască doar copii sănătoși, apără de toate relele. Dacă nu, atunci se răzbună și aduc numai pagube și necazuri. Cine trebăluiește în gospodărie în această zi poate muri înecat sau trăsnit. Se spune că fetele care vor să fie mai atrăgătoare și mai drăgăstoase trebuie să-și pună flori de sânziene în păr sau în sân și să se spele pe cap cu fiertură de iarbă mare, pentru a le plăcea feciorii. Care se rostogolește prin iarba înrourată va fi frumoasă și iubită, va avea copii frumoşi şi sănătoşi. Iar pentru a avea parte de sănătate, femeile se scaldă în ape curgătoare, iar bărbații se încing la brâu cu tulpini de cicoare.

   Este momentul în care se culeg plante de leac, căci acum au puteri magice. Verbina culeasă de Sânziene aduce recolte bogate, alină durerile de picioare, dacă e pusă în încălțări, precum şi durerea de cap. Din spice de grâu, pelin, verbină, busuioc, sunătoare, ferigă, soc, cicoare, salcie şi flori de sânziene, fetele împletesc cununi, în formă de cerc. Acestea apără oamenii, animalele şi recoltele de forţele rele, de inundaţii, furtuni ori grindină, dacă sunt agăţate la uşi, la ferestre, la stâlpii porţilor şi pe crucile mormintelor. Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul are un temei biblic, pentru că evenimentul amintit este consemnat de Sfântul Evanghelist Luca cu amănunte în Evanghelia Să. Nașterea aceasta a avut loc cu șase luni înainte de cea a Domnului lisus Hristos. Sărbătoarea apare atestată documentar în secolele IV-V, când se fixează definitiv și data Crăciunului.

    La miezul nopții de Sânziene, în credința populară se deschid Cerurile Noaptea de Sânziene este una încărcată de semnificații și are conotații magice. Sărbătoarea de Sânziene are loc, ca în fiecare an, pe data de 24 iunie. De asemenea, la miezul nopții de Sânziene, în credința populară se spune că se deschid Cerurile. Despre Sânziene se știe că sunt zece tinere zeiţe, ce formează alaiul nupţial al zeiţei Sânziana (după numele din Transilvania, Banat, Oltenia, Maramureş sau Bucovina) sau Drăgaica (aşa cum e cunoscută în Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei).

    Dansul lor ritualic e legat de simbolismul Soarelui şi marchează caracterul special al zilei celei mai lungi din an, invitaţie la bucurie. Nerespectându-i-se ziua, Sânziana (identificată cu Junona sau Diana, la romani, ori cu Hera sau Artemis, la greci), protectoare a fecundităţii şi prezenţă binefăcătoare altminteri, se răzbună, prin vârtejuri, grindină, vijelie, flori văduvite de miros, plante fără leac – aflăm din „Comoara satelor” de Ion Ghinoiu. Aparent paradoxal, deşi fiinţe diurne, Sânzienele îşi încing hora-ritual noaptea, înaintea zilei de 24 iunie.

    E Noaptea de Sânziene, noaptea când, tot conform credinţei populare, „se deschid Cerurile” (temă exploatată în literatura fantastică de la noi de Mircea Eliade). Sânziene – Drăgaica. ”Nu întâmplător, ci confirmând geniul creştinismului românesc, stratul ideilor şi credinţelor religioase precreştine se lasă, cuminte, absorbit de Litera, dar mai ales de Duhul religiei ce ne e sinonimă cu fiinţa ca neam. E minunat să reflectăm asupra înţelepciunii populare ce a făcut posibilă suprapunerea simbolismului „deschiderii Cerurilor” cu semnificaţia sărbătorii Naşterii lui Ioan Botezătorul”. Pentru că de botezul ce I-l administrează Ioan Domnului se leagă deschiderea Cerurilor cea după Scripturi, aşa cum citim la Matei 3:16 („Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El”) şi la Luca 3: 21 („Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul”).

    Deschiderea Cerurilor nu e consemnată de Evanghelişti doar ca eveniment, ci şi ca promisiune făcută de Hristos oamenilor, în dialogul cu Natanael, cel care se întreba dacă „din Nazaret poate fi ceva bun”. Căci îi spune Hristos aceluia: „De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1: 51). Trimiterea la Scara lui Iacov este evidentă. Pentru intelectualul contemporan, prea puţin angajat, mai degrabă sceptic, sintagma în discuţie rămâne o expresie livrescă, plină de încărcătură poetică, dar prea puţin poietică, fiindcă opacă altor niveluri decât cel estetic sau cel pur gnoseologic. Sufletul căutând Sacrul se consolează cu ideea că Acesta nu ar fi de găsit decât la ocurenţa unei „rupturi de nivel” (în termenii aceluiaşi Mircea Eliade), o astfel de împrejurare fiind o „deschidere a Cerurilor””, scrie ziarullumina.ro.

 Sărbătoarea de Sânziene – Ce înseamnă deschiderea Cerurilor, în religia ortodoxă Sânziene – Drăgaica.

    Reţinem de la Evanghelişti că o consecinţă a deschiderii Cerurilor e coborârea Duhului Sfânt (în chip de porumbel). Tot în Noul Testament, citim despre vedenia Apostolului Petru – din cer se coboară o pânză (Fapte 10:11), iar Sfântului Petru i se spune: „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu numeşti spurcate” (cu referire la „dobitoace, târâtoare, păsări” – Fapte 10:15). Iată că pedagogia divină leagă miracolul deschiderii Cerurilor de cel al prezenţei Duhului Sfânt şi de cel al vederii clare, care pe cele curate le vede curate. Căci oare ce sunt cele curăţite de Dumnezeu, dacă nu creaţia însăşi? Şi cum să înţelegem altfel fragmentul citat, decât ca îndemn la a ne asuma firea curăţită şi a o păstra la înălţimea Harului ce-i e menire?

https://www.libertatea.ro/lifestyle/sanziene-sarbatoare-2301705

Grigore Vieru, 85 de de ani de la nasterea poetului epocii noastre

    Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererâta, judeţul Hotin, România (azi R. Moldova), în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru.


A absolvit primele şapte clase în satul natal (1950), şcoala medie din oraşul Lipcani (1953) şi Facultatea de Filologie şi Istorie a Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău (1958), potrivit volumului „Dicţionar General al Literaturii Române” (Editura Univers Enciclopedic, 2009) şi dicţionarului „Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).


A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, „Alarma”, apreciată de critica literară, şi a continuat cu alte zeci de volume pentru copii, printre care: „Muzicuţe” (1958), „La fereastra cu minuni” (1960), „Bună ziua fulgilor” (1961), „Făguraşi” (1963), „Ceasornicul pădurii” (1965), „Poezii de seama voastră” (1967), „Aproape” (1975), „Mama” (1980), „Să creşti mare” (1983). În 1970 a realizat, împreună cu Spiridon Vengheli, primul abecedar cu litere latine în Basarabia postbelică. În acelaşi an a ieşit de sub tipar volumul de poezii pentru copii „Trei iezi”, care cuprindea şi poezia „Curcubeul”, în care Vieru, prin metafora curcubeului cu trei culori, elogia drapelul tuturor românilor. Volumele dedicate copiilor au fost răsplătite, în 1988, cu Diploma de onoare „Andersen”, cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii.


În ce priveşte creaţia majoră, este autorul a numeroase volume de versuri printre care: „Numele tău” (1968), „Fiindcă iubesc” (1980), „Izvorul şi clipa” (1981), „Cel care sunt” (1987), „Hristos nu are nicio vină” (1989), „Rădăcina de foc” (1988), „Curăţenia fântânii” (1993), „Văd şi mărturisesc” (1997). Primul volumul de versuri, „Numele tău”, a fost apreciat de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. În chiar anul apariţiei a devenit obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuşi, iar altele două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi lui Marin Sorescu.


Grigore Vieru s-a impus ca un promotor consecvent al idealurilor naţionale ale românilor din stânga Prutului, luptând pentru oficializarea limbii române în Basarabia, pentru reunirea ei cu Patria-mamă.


La sfârşitul anilor ’80, Grigore Vieru s-a aflat în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia.


A fost unul dintre fondatorii Frontului Popular şi s-a aflat printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. A fost ales deputat al poporului (1989). A participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care s-a votat limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.


A murit la 18 ianuarie 2009, în urma unui grav accident de circulaţie. Accidentul a avut loc la 16 ianuarie, pe traseul R-3 Chişinău-Hînceşti-Cimişlia-Basarabească, când poetul de întorcea de la o manifestare dedicată lui Mihai Eminescu.


A fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce „în semn de recunoştinţă şi înaltă apreciere pentru dragostea şi talentul cu care a militat, de-a lungul întregii sale vieţi, prin puterea cuvântului, pentru convieţuirea oamenilor în pace şi înţelegere, rămânând în sufletul tuturor românilor ca un simbol al legăturilor dintre fraţii de aceeaşi limbă”.

https://editiadedimineata.ro/10-ani-de-la-moartea-lui-grigore-vieru-viata-si-opera-poetului/

Taj Mahal – Mausoleul dragostei, simbol al iubirii eterne

“Dragostea unui împărat, încrustată în piatră”

   Mausoleul Taj Mahal se află în Agra, India, şi este considerat una dintre minunile lumii moderne şi o bijuterie a artei musulmane. Arhitectura sa combină elemente din arta hindusă, indiană şi persană, iar pentru construcţia sa au fost aduse materiale din locuri îndepărtate precum China sau Peninsula Arabă, transportate cu ajutorul a circa 1.000 de elefanţi. Taj Mahalul a fost ridicat în 22 de ani, începând din 1632, prin munca a circa 20.000 de muncitori şi artişti, sculptori, ingineri, din toate colţurile lumii.

   Monumentul este, de asemenea, considerat ca fiind cea mai importantă construcţie de artă mogulă din India. Poetul englez Edwin Arnold îl descria ca fiind “nu un monument de arhitectură, ci dragostea unui împărat încrustată în piatră”, iar poetul Rabindranath Tagore scria că este „o lacrimă pe obrazul timpului”. Împăratul Shah Jahan a ordonat construcţia Taj Mahalului după pierderea iubitei sale soţii, Mumtaz Mahal, care a murit în ziua de 17 iunie 1631.

   Ansamblul, amplasat pe o terasă de marmură albă, include un dom uriaş, străjuit de patru minarete. În interior se „ascunde” o grădină deosebit de frumoasă cu fântâni arteziene, iar aleea principală, care porneşte de la intrarea impozantă, este străjuită de arbori ornamentali.

    

Un prinţ cu un destin măreţ

   Prinţul Khurram, cel care avea să devină cel de-al cincilea împărat Mogul al Indiei, cu numele Shah Jahan, s-a născut în 1592, pe data de 5 ianuarie. El era al treilea fiu al lui Jehangir, al patrulea împărat Mogul al Indiei, şi nepotul lui Akbar cel Mare, împăratul de la acea vreme. Un prezicător îi spusese reginei Ruqaiya, soţia lui Akbar, că acel copil încă nenăscut avea rezervat un destin măreţ. Regina nu avea copii – iar când prinţul Khurram avea doar 6 zile, Akbar a ordonat să fie luat de lângă mama sa şi adus la palatul imperial, unde avea să fie crescut de Ruqaiya. Aceasta l-a iubit „de o mie de ori mai mult decât dacă ar fi fost propriul ei fiu”, după cum nota Jehangir, tatăl băiatului.

  Prinţul a crescut, deci, la palatul imperial, unde a avut o relaţie foarte strânsă cu Akbar şi Ruqaiya şi unde a primit o educaţie aleasă, demnă de un prinţ Mogul. La vârsta de 13 ani s-a întors în familia biologică, după moartea lui Akbar – iar tatăl său a devenit împărat. Fiind al treilea fiu, nu avea ambiţii de succesiune la tron, astfel că a dus o viaţă liniştită, bucurându-se, totuşi, de privilegiile unui prinţ. Până la urmă, a fost ales ca succesor al tatălui său datorită înţelepciunii sale, fiind iubit de supuşi.

Dragoste la prima vedere

Se spune că prima întâlnire dintre prinţul Khurram şi Arjumand Banu Begum, o fată dintr-o familie de nobili, s-a petrecut în 1607, când prinţul se plimba printre tarabele bazarului Meena din Agra, vechea capitală a Imperiului Mogul. Prinţul avea doar 15 ani, iar Arjumand, 14. El s-a îndrăgostit imediat de frumoasa cu păr lung şi strălucitor şi cu ochi negri, cu gene lungi. Prinţul Khurram a alergat într-un suflet înapoi la palat, la tatăl său, spunându-i că doreşte să o ia de soţie pe acea fată. Împăratul a fost de acord cu logodna, pentru că Arjumand era dintr-o familie bună, de nobili persani, chiar înrudiţi cu familia regală. Însă abia peste 5 ani s-au putut căsători oficial – unele surse spun că au fost nevoiţi să aştepte până când astrologii curţii regale au considerat că este data potrivită, care le va asigura o căsnicie fericită.

Deşi Khurram avea deja alte două soţii, iar Arjumand era a treia, ea a primit numele de Mumtaz Mahal, „Aleasa palatului”. Soţul ei o considera cea mai frumoasă şi mai inteligentă dintre femeile vremii, a cinstit-o şi a iubit-o mai mult decât pe toate celelalte împărătese. El şi-a făcut datoria faţă de celelalte două soţii, dăruindu-le fiecăreia câte un copil, însă a trăit alături de Arjumand. Iar ea i-a fost, la rândul ei, devotată, până la moarte, atât înainte, cât şi după ce prinţul a devenit împărat, cu numele de Shah Jahan, în 1628.

Un mausoleu pentru regină

   Mumtaz Mahal şi-a câştigat admiraţia tuturor, pentru că era blândă, frumoasă şi inteligentă. Prinţul îi preţuia sfaturile şi avea încredere nemărginită în ea, luând-o cu el peste tot, chiar şi în campaniile militare. Ea nu avea ambiţii politice şi adesea intervenea pe lângă soţul ei, în favoarea celor săraci şi oropsiţi. Au fost căsătoriţi şi nedespărţiţi timp de 19 ani, iar ea i-a născut 14 copii, dintre care şapte au murit la naştere sau la vârste mici. Împărăteasa însăşi a murit la naşterea celui de-al paisprezecelea copil, lăsându-l pe soţul ei neconsolat.

   După ce istoricii şi scriitorii din acea vreme le dedicaseră pagini întregi, descriind povestea lor de dragoste, au notat şi acest eveniment nefericit. Astfel ştim acum că Shah Jahan a ţinut doliu timp de un an, în care a trăit izolat. Când a ieşit, în sfârşit, în lume, părul îi albise complet, era adus de spate şi cu faţa îmbătrânită, căzută. Doar fiica lui cea mare a reuşit să îl readucă pe linia de plutire – şi proiectul pe care îl începuse, în onoarea soţiei sale preaiubite. Îi promisese că va ridica, în cinstea ei, cel mai măreţ monument din câte există şi s-a ţinut de cuvânt, chiar dacă avea să dureze 22 de ani până când a fost gata construcţia ce avea să rămână în istorie, cu numele Taj Mahal, care înseamnă, în persană, „Coroana palatului”. În acest sens, el a consultat numeroşi desenatori, artişti şi arhitecţi de renume, iar în final a ales proiectul realizat de Ustad-Isa Han Effendi.

   Monument perfect simetric

     Construcția Taj Mahal-ului a demarat în anul 1632, sub indrumarea si planurile arhitectului iranian Ustad Ahmad Lahori  și a durat 22 de ani. Se spune că 20 de mii de oameni ar fi fost trimiși să muncească aici. Materialele erau aduse din întreaga Indie și din alte zone ale Asiei cu ajutorul unei "flote" ce numără 1000 de elefanți. Proiectat de arhitectul iranian Ustad Isa, Taj Mahal-ul a devenit "simbolul dragostei eterne". Clădirea "răsare" din peisajul roscat, așezată fiind pe o terasă de marmură albă care pune în evidență uriașul dom și cele patru minarete. Ansamblul închide în interior o grădină deosebit de frumoasă cu fântâni arteziene iar aleea principală, care pornește de la intrarea impozantă, este străjuită de arbori ornamentali.

   Complexul mai cuprinde în afară de palatul propriu zis și o moschee. Aparent s-ar putea spune că sunt de fapt două moschei, însă una dintre clădiri este construită doar pentru simetrie, întregul complex fiind construit simetric. Înăuntrul domului se află sicriul împărătesei încrustat cu pietre prețioase. Atât de strălucitoare sunt interioarele incât au fost descrise ca fiind "proiectate de uriași și finisate de bijutieri". Singurul obiect asimetric din interiorul domului este sicriul împăratului care a fost construit alături de cel a reginei, 35 de ani mai târziu. Aceeași marmură este întâlnita și in camera mortuară, care prezintă sculpturi cu modele florale. Cu toate că este un mormânt, este adevărat - deosebit, plutește între cer și pământ cu formele lui simetrice perfecte și cu grădinile din jur reflectându-se în oglinda lacului împrejmuitor. În fața acestor minuni, turiștii rămân realmente gură cască.

   Monument al dragostei trainice, Taj Mahal-ul are multe locuri ce se ascund ochilor vizitatorilor grăbiți. Baza rectangulară a clădirii este ea însăși un simbol. Poarta principală se aseamănă unui văl, pe care femeile Indiei îl poartă în noaptea nunții. Binecunoscutele imagini ale Taj-ului nu corespund întru totul legendei, poeziei și romantismului despre care Rabindranath Tagore obișnuia să spună că este "o lacrimă pe obrazul timpului". Culorile ansamblului se schimbă de la oră la oră și de la anotimp la anotimp așa incât Taj Mahal-ul și mormântul pe care îl găzduiește nu sunt niciodată la fel.

   Ca o bijuterie strălucește Taj-ul în lumina lunii, captată de nenumăratele pietre prețioase încrustate în marmură. La răsărit întreg ansamblul pare roz, iar seara alb-galbui. Schimbarea culorilor se spune că este simbolul stării de spirit a femeilor. In vremurile de demult, existau aici uși de argint, iar în interior era amplasat un grilaj de aur masiv și o textura de perle direct pe lespedea funerară. Acestea au fost furate.

   Clădirea este situată într-un decor natural și comunică cu exteriorul printr-o poartă înaltă și masivă, care este simbolul clar al intrării în paradis. Aceasta era fabricată din argint masiv și nituită cu cuie de argint, însa, din cauză că era foarte grea, s-a scufundat. A fost înlocuită cu una din alama, mult mai ușoară.

   Marii moguli au scris istorie în India până la 1857, anul înlăturării lor de la tron de către englezi. Iar în această dinastie care a condus India aproape 350 ani, Akbar cel Mare şi Shahjahan sunt numele cele mai ilustre. O dată cu domnia lui Aurankzeb (1658-1707), politica lui lipsită de înţelepciune, intoleranţă şi zelul musulman, atipice într-o ţară recunoscută pentru toleranţa ei religioasă, a atras o lungă perioadă de declin ce s-a încheiat printr-o relativ uşoară ocupaţie britanică. De unde se vede că intoleranţa generează sistematic fanatism şi conduce la prăbuşire, în toate timpurile şi în toate locurile.

    În epoca sa de glorie, imperiul mogulilor a înţeles că nu poţi conduce o ţară atât de veche, de diversă, de generoasă, şi de încărcată de istorie, dăruită de zei cu bogăţii uriaşe, dar mai ales cu oameni pricepuţi şi genii artistice ori inginereşti, asmuţind pe unii împotriva altora, dărâmând temple şi detronând zei străvechi, doar pentru că zelul tău iraţional îţi cere să-l impui cu forţa armelor pe Allah.

   Dar înainte ca aceste tragedii să se întâmple şi crepusculul să pună stăpânire, regi precum Shahjahan au scris poveşti demne de” O mie şi una de nopţi” , precum basmul în marmură numit Taj Mahal. Probabil niciodată în istorie un rege nu a înălţat un monument atât de magnific, precum a făcut regele în memoria iubitei sale soţii cu sânge persan, Mumtaz Mahal. Istoria spune că înainte de a muri la doar 38 de ani, cea care îi dăruise împăratului 14 copii i-a cerut să înalţe un monument nemaivăzut, care să vorbească despre iubirea lor inseparabilă.

   Au urmat doi ani de doliu în care sănătatea împăratului s-a ruinat. În fiecare vineri, acompaniat de curteni, desculţ şi îmbrăcat în straie albe, împăratul a citit Fatima la mormântul iubitei soţii. Aşa se va fi înfiripat cel mai frumos vis în marmură înălţat vreodată de un pământean. A anunţat un concurs la care a chemat marii arhitecţi ai lumii. Împăratul a avut înţelepciunea, rafinamentul şi intuiţia de a se înfrăţi cu eternitatea, selectând proiectul turcului Ustad Isa Afandi. Construcţia a început în anul 1630 şi s-a încheiat în anul 1648. În tot acest interval, peste 20 de mii de artişti, ingineri şi muncitori au lucrat pentru a ridica probabil cel mai înălţător monument construit vreodată de om. A adus marmură albă din cea mai pură din ţinutul Rajastanului, piatră roşie de la Fatehpur Sikri, marmură neagră şi galbenă de la Charkoh, pietre preţioase, aur şi argint de la regi din toate colţurile lumii.

   Pe lângă mausoleu, într-un parc uriaş s-au înălţat alte construcţii magnifice, precum moscheea, cele patru porţi monumentale, grădini, fântâni şi canale. Dar piesa centrală este mausoleul înconjurat de cele patru minarete. Stilistic, Taj Mahal este o perfectă fuziune între arhitectura indiană şi cea persană sau, cum le place istoricilor indieni să spună, designul exterior este persan, în vreme ce interiorul ori sufletul său este indian. Altminteri, marii moguli nu şi-au propus să evite influenţa civilizaţiei indiene. Mausoleul se încadrează stilistic tipologiei arhitectonice indiene, cunoscută sub numele de Panch-Prasada.

    În istoria artei europene operăm cu un concept stilistic - cel de clasicism - care trimite atât la o epocă bine definită din secolul XVII-XVIII, cât şi, prin extensie, la o manieră raţională ce incumbă armonie, echilibru şi eleganţă sobră, opusă spiritului manierist sau celui baroc, ce se disting prin exces decorativ şi exuberanţă. Arta persană ori cea indiană nu operează însă cu acest concept, pentru simplul motiv că nu a cunoscut o dinamică asemănătoare celei europene şi nu a fost inspirată de demonul schimbării.

    Putem spune că spiritul artei islamice şi, prin extensie, al celei de inspiraţie islamică s-au născut clasic, prin faptul că au aşezat monumentalitatea în ecuaţie cu simplitatea, cu echilibrul proporţiilor şi rafinamentul decorativ. Iar la confluenţa dintre spiritul islamic şi cel indian s-a născut Taj Mahalul.     Puritatea geometrică a liniilor, echilibrul desăvârşit al proporţiilor, decoraţia savantă în motive geometrice şi florale, în tehnica basoreliefului şi a intarsiei cu marmură multicoloră, desenul graţios al literelor arabe reproducând texte coranice, definesc un monument de o coerenţă, eleganţă şi rafinament de extracţie clasică, ce-ţi taie respiraţia.

  La Taj Mahal că perfecţiunea poate fi atinsă. Poate pentru aceea că la originea acestui vis în marmură se află o poveste etern umană de iubire. Marii poeţi au spus-o în cuvinte divine, care au trecut veacurile. La Taj Mahal, poemul de dragoste e scris în marmură. Iar ambele vor dăinui atâta vreme cât oamenii vor mai avea ce să-şi spună.

   Potrivit legendei, Shah Jahan a intenționat să construiască pentru el însuși un monument similar, dar că acesta ar fi urmat să fie construit din marmură neagră pe malul celălalt al râului Yamuna.

   Soarta, însă, i-a fost potrivnică: fiul său, Aurangzeb, s-a autoproclamat rege în anul 1658 și l-a menținut în captivitate în fortul de la Agra timp de nouă ani, sub formă de arest la domiciliu.

   Tragedia survine aici: din interiorul fortului, fostul împarat mogul avea în departare privelistea și, totdată, perspectiva Taj Mahal-ului.

    Detalii şi decoraţiuni uimitoare

      Mausoleul este construit pe o platformă cu câte un minaret în fiecare colţ. Fiecare minaret este puţin înclinat spre exterior, astfel încât, în caz de cutremur, să nu se prăbuşească peste construcţia centrală.

    Armonia, simetria şi eleganţa monumentului se poate remarca din depărtare, însă Taj Mahalul impresionează şi de aproape, datorită detaliilor. Pereţii sunt împodobiţi cu inscripţii din Coran, frumos caligrafiate cu negru. Cei care au studiat tematica acestor inscripţii spun că locaţia şi forma monumentului sunt o reprezentare a tronului lui Allah care domneşte peste Grădina Paradisului în Ziua Judecăţii.

   Decoraţiunile superbe au fost realizate în piatra dură, pietre preţioase şi semipreţioase fiind integrate în marmură sub formă de modele florale repetitive. Fiecare colţisor e minuţios decorat, ca o operă de artă unică.

   La construcţia monumentului a fost folosită marmură, gresie, aur, argint, pietre preţioase şi semipreţioase (opal, granat, coral, chihlimbar, turcoaze, alabastru, jad, safire, diamante, perle, topaze, ametiste), precum şi alte nestemate aduse din Afganistan, Persia şi Asia Centrală.

   Din păcate, multe dintre acestea decoraţiuni au fost distruse în timpul invaziilor străine. În prezent, pietrele strălucitoare care erau descrise lipsesc cu desăvârşire şi puţine sunt colţurile rămase perfect intacte.

  Taj Mahal, monumentul închinat dragostei, a fost considerat mereu cea de-a opta minune a lumii, a impresionat generaţii întregi de vizitatori, iar în 2007 a fost votat drept una dintre cele 7 noi minuni ale lumii.

https://transilvaniareporter.ro/cultura/taj-mahal-un-monument-inchinat-iubirii-eterne/

MIRCEA CEL BATRAN

Vineri, 31 ianuarie, se împlinesc 602 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Mircea cel Bătrân, vrednic domnitor al Țării Românești în perioadele 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 și ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.


Mircea cel Bătrân este un simbol al istoriei românilor, atât datorită longevității domniei sale, cele circa trei decenii plasându-l în topul domnitorilor Țării Românești, cât și din cauza războaielor cu turcii, multe dintre ele prezentate într-un mod mistificator specific istoriografiei noastre. În ciuda eforturilor unor istorici din perioada național-comunistă de a-i preschimba numele în Mircea cel Mare, vechiul nume sub care a intrat în atenția istoricilor – Mircea cel Bătrân – a rămas consacrat în istoriografie și în conștiința poporului român.


El este fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I pe care îl secondează la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod şi domn...”. În istoriografia română apare şi sub numele Mircea cel Mare.


„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Johannes Leunclavius – care a trăit în secolul al XVI-lea şi a scris o istorie a Imperiului Otoman, care conține informații prețioase despre Țările Române și istoria lor în secolele XV și XVI – , Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani, remarcându-se ca un excelent conducător, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și ca un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult. A izbutit în cele mai crâncene confruntări militare, dar a fost şi un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman. Pentru toate aceste motive, Mircea cel Bătrân a rămas în istorie ca una dintre cele mai importante personalităţi ale luptei creștinilor în spaţiul balcanic, iar domnia sa a însemnat peste trei decenii de lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești.


Mircea cel Bătrân, sau Mircea cel Mare, s-a născut fiind fiul lui Radu I, din dinastia Basarabilor, domn al Țării Românești între anii 1377 – 1383, şi al doamnei Calinichia (doamna Ana sau Anca), a doua soţie a lui Radu I şi a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei.


Originea numelui de „cel Bătrân”


Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă odată cu evoluţia limbii a ajuns să-şi piardă sensul iniţial, deoarece numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Ţara Românească nu se obişnuia numerotarea domnilor, ca în occident, Mircea a primit acest nume pentru a fi deosebit de Mircea Ciobanul care a domnit în secolul al XVI-lea.


După moartea lui Dan I, fratele său după tată, Mircea îi ia locul pe tron, la 23 septembrie 1386, într-o perioadă în care Țara Românească se afla, pe de-o parte, în plin proces de dezvoltare, de consolidare a economiei, armatei, administrației și a Bisericii, iar pe de altă parte, se afla în faţa tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, dar şi ale Imperiului Otoman, aflat în plină extindere în Balcani.


Soţia lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet. Ştiri directe asupra ascendenţei acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfăţişată ca mare proprietară de terenuri în Ungaria, majoritatea specialiştilor acceptă descendenţa acesteia din familia de Cilly, de origine germană din Carintia. Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmaţii în legătură cu înrudirea dintre Mircea şi Vladislav Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly.. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viaţă. Pomelnicele mănăstirilor Tismana şi Arnota menţionează o a doua soţie a lui Mircea, doamna Anca.


Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Argeş. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail, acesta avându-şi curţile la Târgovişte.


Economia ţării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite şi taxe, prin emiterea de monedă în cantităţi suficiente şi cu valori potrivite, precum şi prin stimularea schimburilor comerciale cu ţările vecine cu care încheie tratate şi privilegii în acest sens. Se înfiinţează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producţiile de cereale, animale şi sare cresc.


Administraţia este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curţii. De asemenea , se înmulţeşte numărul funcţionarilor însărcinaţi cu adunarea impozitelor şi judecarea pricinilor şi le sunt stabilite clar jurisdicţia precum şi datele pentru strângerea dărilor.


Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din ţărani, şi oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite şi se pare că reactivează această obligaţie pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme şi întăreşte sau înfiinţează cetăţi în punctele strategice ale ţării.


Mircea ctitoreşte o serie de mănăstiri şi biserici pe întreg cuprinsul ţării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiştilor şi caligrafilor, precum şi prin crearea şcolii de pictură religioasă şi activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Ţării Româneşti primeşte titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicţie şi asupra credincioşilor din Ardeal.


În vederea păstrării independenţei Ţării Româneşti, Mircea a încheiat alianţe cu regele Sigismund al Ungariei, interesat la rândul său în stăvilirea extinderii Imperiului Otoman. Mircea a devenit vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraş, şi Amlaş şi Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran şi domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurământul de credinţă nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existenţa acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două ţări, încheiat la Braşov în 1395.


Domnitorul muntean a stabilit o alianţă cu voievodul Petru Muşatin al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reuşit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianţă îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două ţări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puţini precişi. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo, relaţiile dintre Ungaria şi Ţara Românească se înrăutăţesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoieşte în 1410 tratatul cu Polonia.


În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul şi îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I. Până la moartea voievodului muntean, relaţiile dintre cele două ţări vor rămâne cordiale.


Mircea a mai întreţinut relaţii de bună vecinătate şi cu regii/ţarii din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia iniţiativa şi o alipeşte Ţării Româneşti .


Datorită implicării sale în politica de independenţă a ţărilor sud-dunărene, Mircea a intrat în atenţia sultanului Baiazid. În ziua de 17 mai 1395 a avut loc bătălia de la Rovine, între forţele turceşti şi cele româneşti, inferioare numeric acestora. Lupta s-a soldat cu o victorie relativă a lui Mircea, însă având toate forţele măcinate, acesta pierde tronul şi se retrage în Transilvania. Turcii instalează în Ţara Românească un vasal al lor, Vlad I, care va fi înlăturat de către Mircea, cu ajutor unguresc şi transilvănean, abia în 1397.


Între timp, în 1396 Mircea, a participat, ca vasal al regelui maghiar, la cruciada anti-otomană pornită de puterile vest-europene. Deşi au repurtat câteva victorii minore, forţele creştine au fost înfrânte dezastruos în Nicopole din 25 septembrie. Mircea şi cu Sigismund de Luxemburg reuşesc să se retragă la timp pe Dunăre.


În 1397 şi în 1400 au avut loc două incursiuni turceşti la nord de Dunăre, până în Transilvania, pe care Mircea cel Bătrân le-a înfrânt la întoarcere.


Însă în vara lui 1402 o nouă putere asiatică a biruit forţele turceşti, capturându-l pe sultan şi familia acestuia. Este vorba despre mongolii conduşi de Timur Lenk. După acest episod, Imperiul Otoman a fost cuprins de anarhie, ceea ce i-a permis lui Mircea să reocupe Dobrogea (în 1404) şi se implice în luptele politice pentru tronul turcesc. În 1410 l-a sprijinit pe Musa Celebi (care a reuşit să conducă Rumelia vreme de trei ani), iar după uciderea sa pe alţi pretendenţi: Mustafa Celebi, frate al lui Musa, şi pe şeicul Bedr-ed-Din. Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reuşeşte să-şi înfrângă oponenţii şi plănuieşte o expediţie de pedepsire a voievodului valah.


Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârşitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoştea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu drept garanţie.


Mircea cel Bătrân rămâne cel mai reprezentativ domnitor al Țării Românești. A avut cea mai lungă domnie, chiar dacă a fost întreruptă în 1395-1396. A luptat cu turcii, a încheiat alianțe cu regele Poloniei și, de nevoie, s-a închinat regelui Ungariei. A dus o politică duplicitară pentru a supraviețui politic. A fost un supraviețuitor. A fost un model politic cel puțin pentru Dan al II-lea și pentru Vlad Dracul. Mircea a fost cel Bătrân în comparație cu domnitorii care au purtat acest nume în secolele XV-XVI. Mircea cel Bătrân este Mare și fără să fie nevoie să îi schimbăm numele cu care a fost consacrat de istoriografie.


Mircea cel Bătrân a încetat din viaţă la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie acelaşi an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.


Voievodul muntean a fost evocat de-a lungul vremii în literatură (Grigore Alexandrescu - „Umbra lui Mircea. La Cozia” în 1844, Dimitrie Bolintineanu „Viaţa lui Vlad Ţepeş Vodă şi Mircea cel Bătrân” în 1863 şi poezia „Mircea cel Mare şi solii”, Mihai Eminescu - „Scrisoarea III” în 1881, D. Ciurezu - „Noaptea-n miez la mănăstire”, Eugen Jebeleanu - „Cozia”, Ion Brad - „Epitaf la mănăstirea Cozia”, Victor Tulbure - „Mircea”, Ioan Alexandru - „Imnul lui Mircea cel Bătrân”, Dan Ioan - „Cavalerii Ordinului Basarab”), sculptură (statui în Piaţa Centrală din Târgovişte, în Piteşti, Turnu Măgurele, Tulcea, Bucureşti, Constanţa), pictură (în special frescele ctitoriilor), film (Sergiu Nicolaescu - „Mircea” în 1989). De asemenea, o serie de instituţii de învăţământ (colegii naţionale din Constanţa şi Râmnicu Vâlcea, Academia Navală din Constanţa ce administrează şi bricul Mircea etc.), străzi, pieţe şi cartiere poartă numele marelui domnitor.


Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenţie largă a specialiştilor înistorie şi disciplinele conexe, elaborându-se un important număr de lucrări înacest sens. Chipul domnitorului a figurat şi pe stema judeţului Durostor, înperioada interbelică, ca simbol al stăpânirii sale pe acel teritoriu.

SURSA - https://romania.wikia.org/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n


Umbra lui Mircea - La Cozia
de Grigore Alexandrescu

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ș-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.


Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor;
Mușchiul zidului se mișcă… pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.


Este ceasul nălucirii; un mormânt se dezvelește,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește…
Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc.

Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.


Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?


Este el, cum îl arată sabia lui și armura,
Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpîn,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Uriaș e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?


Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiințează,
Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.


Sărutare, umbră veche! priimește-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastră la mormîntu-ți a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Rîvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință:
Pînă l-adînci bătrînețe pe români îmbărbătași;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință,
Ș-al tău nume moștenire libertății să îl lași.


Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat:
Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,
De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.


În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gîndești poate la norodul ce-ai iubit,
Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție
A venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit!


Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaș odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.


Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin științe și prin arte națiile înfrățite
În gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc.


Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubește,
Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topește
Crîngurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.


Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lățește,
La apus se adun norii, se întind ca un veșmînt;
Peste unde și-n tărie întunerecul domnește;
Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormînt.

Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Și-ale valurilor mîndre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc.

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n